Lucrarea de mari dimensiuni Invitație la joc a fost realizată în 1957, după o perioadă intensă de studiu și cercetare a vieții rurale din satul Dolna. Tabloul a fost, la început, criticat de ideologii oficiali de la Chişinău, reproșându-i-se „maniera impresionistă”. De fapt, adevăratul impresionism francez era departe de maniera stilistică în care a fost pictat tabloul Invitație la joc. Mai degrabă putem descoperi unele afinități cu pictura lui Nicolae Grigorescu din perioada de după Barbizon sau cu pictura lui Anders Zorn prin maniera de a fixa tușele de culoare. În plus jocul cromatic rafinat pe care îl etalează tabloul fusese însușit de pictoriță încă din anii studenției, de la Corneliu Baba la Iaşi, şi de la Ivan Hazov la Chișinău. Critica sovietică a taxat tabloul, obiectând că „figurile au contururi estompate, formele sunt pe alocuri amorfe, iar tușele sunt prea dezordonate”. Până la urmă lucrarea a cucerit publicul și  și a fost comentată de reputați critici de artă de la Chișinău și Moscova. Ascultați în continuare un text recent, semnat de istoricul de artă ieșean, Codrina-Laura Ioniță. 

„Invitație la joc este o lucrare care ar putea ilustra adecvat atmosfera romanului latino-american „Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez. Poate părea paradoxal. De ce singurătate într-o lucrare care, cel puțin la prima vedere, dă impresia unei aglomerări de personaje, a unui iureș amestecat de chipuri și corpuri în poziții diverse, a unei învălmășeli de figuri și de gesturi? Un dans, un joc, la care participă o mulțime de oameni, iar alții privesc de pe margine. Nici ca loc (o bătătură plină), nici ca acțiune (un vârtej nebun de trupuri), lucrarea aceasta nu te îndreptățește să te gândești la ideea de singurătate. Și totuși... Privite mai atent, figurile pânzei sugerează o stranie izolare. Fiecare e acolo pentru el. Oamenii nu sunt împreună, nu există o legătură reală care să-i unească, în ciuda jocului la care participă. În afară de portretul de femeie din spatele personajului principal în rochie roz, niciun alt chip nu râde, nu participă la joc marcat de veselie. Lumina are o sursă incertă, unele personaje sunt luminate total, par chiar să emane o formă de lumină proprie, altele sunt în umbră. În grupul din partea dreaptă, portrete alăturate, în același plan, sunt fie în totală lumină, fie în umbră. Perspectiva este ciudată, artista având curajul de a demonta perspectiva clasică, dând impresia unei multitudini de unghiuri de privire. Și modul de tratare este foarte diferit de la un portret la altul. Femeia în vișiniu, din grupul din dreapta sus, are trăsături fine de penel și detalii care merg până la amănuntele de pe cercei, pentru ca în partea opusă chipul unui alt personaj să fie abia schițat, ca un crochiu neterminat. Grația mâinilor e uneori teatrală, căutată, exagerată, iar în alte locuri aproape brutală, ca la cântărețul la trompetă. Fiecare personaj privește într-o altă direcție, nu sunt două personaje care să se uite în același loc. Privirile lor și o dată cu ele și cele ale spectatorului sunt dispersate în toate părțile. Două figuri feminine enigmatice sunt plasate în prim-plan, ambele în umbră. Cea din dreapta, în picioare, are privirea întoarsă direct spre spectatori, cu o interogație mută și insistentă; cea din stânga, așezată, are o figură resemnată și nu participă cu nimic la forfota de lângă ea. Par două atitudini diferite în fața tăvălugului istoriei, rostogolit peste veselia și inocența oamenilor simpli. 

O interpretare a lucrării într-o cheie subtil subversivă e la îndemână. Mai precis mulțimea personajelor care iau parte la joc poate trimite la valorile comuniste ale momentului: avântul lucrului în echipă, colectivizarea, munca în comun. Însă, dincolo de entuziasmul aparent și fanfaronard devenit mască socială, fiecare rămâne însingurat. Între notițele rămase în atelierul artistei se regăsesc uneori trimiteri la atmosfera de falsitate și demagogie comunistă a epocii, la uniformizarea și la minciuna omniprezente.”