Ştefan cel Mare după Războieni e o pânză de mari dimensiuni finalizată în anii 1959-1960. E cel mai important tablou pe temă istorică realizat de Valentina Rusu Ciobanu. Maniera tehnică adoptată amintește de pictura alla prima, vădind siguranța şi precizia penelului. Tușele sunt largi, păstoase în zonele luminate și transparente în umbră. Pe alocuri e utilizată cu multă finețe și tehnica glasiului. 

Istoricul de artă Constantin I. Ciobanu consemnează că recursul la genul istoric nu a fost în cazul de față un obol plătit esteticii oficiale, care ierarhizase genurile picturii acordând prioritate tabloului istoric şi celui tematic. În Chișinăul anilor 1950, tema respectivă - evocarea figurii lui Ştefan cel Mare - nu era tocmai pe placul funcționarilor rusofoni de la minister sau de la Uniunea Artiștilor Plastici. Artista a fost într-adevăr interesată de posibilitatea de a reda caracterul dârz al domnitorului, alegând un moment dramatic: episodul luptei de la Războieni. Spiritul de rezistență, clarviziunea, stoicismul, talentul organizatoric şi voința domnitorului sunt redate de Valentina Rusu Ciobanu inițial în studiile premergătoare și mai apoi în varianta finală, evitând gesturile spectaculoase atât de uzate în pictura epocii. Modelul pentru Ștefan cel Mare a fost chiar socrul artistei, Vasile Sainciuc. În tablou Ştefan cel Mare pare calm, nu-şi pierde cumpătul, deşi ar avea toate motivele: în dreapta lui zac ostașii răniţi şi însângerați. Faţa îngândurată a voievodului e prezentată frontal, iar privirea îi e ațintită către spectator.

Lucrarea a fost expusă pentru prima dată la Moscova, în cadrul Decadei literaturii şi artei Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, în mai 1960, și  ulterior a fost achiziționată pentru Muzeul de Stat de Arte Plastice al Republicii.